Ma agat cu disperare de ultima speranta, acest blog. Sper ca spunandu-va povestea noastra, Cristina va avea o sansa. In ultimele zile starea Cristinei s-a inrautatit. Acum nu ne mai rugam numai pentru o minune, ne rugam pentru o minune rapida.
Am ignorat de multe ori in trecut acest gen de bloguri si nu am crezut ca voi ajunge sa scriu unul. Erau povesti prea dureroase pentru a fi citite si puteam sa nu imi intunec ziua cu ele. Astazi sper ca cineva o sa citeasca ceea ce scriu si o sa ne dea o mana de ajutor.
As vrea ca maine sa ne aflam in drum spre Turcia, spre o lumina, o speranta. As vrea sa spun ca mi-am reorganizat tot sistemul de valori in ultimul timp, ca mi-am pus ordine in ganduri si prioritati. De fapt, s-a intamplat contrariul. Totul a devenit confuz, rece, final. De ce se intampla asta? Nu-i drept. Nu mai vreau. Nu mai pot.
Ion Elena Cristina 