Nu exista motiv mai bun sa nu scrii imediat dupa despre cat de bun a fost B’Estfest-ul de anul acesta decat oboseala post-B’Estfest. Iar starea aceea de leneveala pe care o impune o distractie serioasa de trei zile inseamna, pana la urma, ca festivalul a meritat. Prima zi a inceput, pentru mine, cu un drum lung si relativ obositor pana in Tunari, caci autobuzele se miscau atat de greu si erau atat de aglomerate incat, in cele din urma, am decis ca un taxi este cea mai buna varianta. Dar, cand am ajuns in camp, iar foiala tuturor oamenilor ajunsi deja concura cu freamatul de la diversele scene si corturi, am stiut ca atmosfera avea sa fie una sanatoasa. Am mai prins cateva melodii din concertul Grimus pana sa decid ca a venit vremea sa incerc ceea ce numesc principalul motiv, in afara de muzica, pentru care merg la orice festival – mancarea! Care, de asemenea, a fost la inaltimea asteptarilor pe care, drept sa spun, primele editii ale festivalului mi le ridicasera semnificativ. Au urmat apoi Parazitii, pe care i-am ascultat mai mult in treacat, preocupata cum eram sa observ tinutele domnisoarelor care se tot plimbau de la un cort la altul si care au inceput, in ultima vreme, sa arate exact la fel ca participantele la alte festivaluri cool din lume. Se inserase deja bine cand au intrat in scena BUG Mafia, carora li s-a alaturat si Loredana pentru doua melodii – suficient cat sa imi para rau ca nu a fost invitata sa cante si singura. Iar dupa, anticipam deja concertul Garbage, mai cu seama ca nu ii mai ascultasem de multa vreme si erau una dintre nostalgiile mele personale din liceu, dar si pentru ca am tot urmarit-o pe Shirley Manson in ultima vreme. Iar Shirley si colegii ei au cantat – mult si bine, pana cand a venit vremea sa plec acasa, caci voiam sa imi conserv energia si pentru zilele urmatoare.

A doua zi nu aveam mari asteptari de la nimeni si tocmai de asta am avut parte de surpriza extrem de placuta care a fost Selah Sue, ingenua si cu o voce teribila, iar mai tarziu am dansat intr-una, surprinzandu-ma si pe mine, la concertul atat de bun al celor de la Royksopp, care a urcat urgent in topul 5 al performance-urilor mele preferate din toate timpurile. Insa, pe masura ce festivalul inainta, incepea sa imi fie din ce in ce mai clar ca am depasit un pic varsta la care imi permiteam trei zile consecutive de distractie nonstop. Tocmai de aceea am ajuns abia la lasarea intunericului, in ultima zi, la B’Estfest si, dupa ce am incercat pentru al doilea an Lantul Tineretului – pe care am decis ca nu am cum sa il ratez, ca sa nu ma simt batrana – am inceput sa alerg de colo-colo, doar doar ar trece timpul mai repede pana la ora 12, cand era programat, pe scena principala, concertul Pulp. Nu stiu altii cum sunt, dar eu am copilarit in anii ‘90, asa ca am adanc intiparite in creier cel putin 5-6 melodii ale trupei, si nu doar la modul ca imi plac – ci ca sunt legate semnificativ de evenimente importante din viata mea, precum banchetul de la finalul clasei a VIII-a sau un chef monstruos din timpul liceului. Agitatia a inceput devreme, cu cateva mesaje simpatice si pe alocuri prost traduse pe care trupa le proiecta cu lasere pe o perdea neagra care separa scena de spectatori si care avea sa cada la inceputul concertului. Iar acesta a si inceput, cu energie, cu un Jarvis Cocker asa cum mi-l aminteam din vremurile in care dadea buzna peste Michael Jackson, in semn de protest, la fel de impertinent, de talentat si de fermecator. In plus, cei de la Pulp au cantat tot ce trebuia: nu au lipsit I spy, This is Hardcore, Disco 2000, Like a Friend sau Do You Remember the First Time, dupa cum nu a lipsit nici Common People, probabil piesa pe care o stiau absolut toti participantii la concert, care in restul timpului au ascultat un pic nedumeriti modulatiile dubioase ale lui Cocker, probabil fara sa inteleaga, cei mai tineri dintre ei, ce este cu acesti oameni aproape in varsta in fata carora danseaza isteric altii, aproape la fel de varstnici. Si, chiar daca nu toata lumea a dansat si chiar daca cei de la Pulp nu au cantat Razzmatazz, obsesia mea, pana la urma nu cred ca prestatia lor putea sa fie mult mai buna. Drept care ma declar multumita si ma mai duc si la anul !(I.U.)